Poate să facă doamna ministru al turismului ce-o vrea, poate să creeze branduri de ţară anual, chiar şi de două ori pe lună, poate să se ducă la toate expoziţiile de turism din lumea aia civilizată pe care o vrea venind la noi, poate să se dea la ştiri de cinici ori pe zi... Degeaba! Când vine un turist, indiferent de unde ar fi el, şi dă – culmea ghinionului – peste acel gen de ospătari, chelnări şi bucătari care te fac să preferi covrigii de supermarket în locul preparatelor tradiţionale, se duce totul pe apa sâmbetei. Iar dacă se întâmplă una ca asta, indiferent ce reclame ne tragem pe televiziunile europene, tot noi de noi rămânem pe plaiuri mioritice să ne vizităm unii pe alţii şi să ne spunem patetic: „măi, ce ţară frumoasă avem”. Păcat că-i locuită!
Nu o spun din răutate, dar iar mi s-a întâmplat să dau peste un nesimţit de chelnăr ce-şi pusese în gând să se înfigă cu tupeu în buzunarul meu.
Eram zilele trecute la Buzău, chiar în oraşul de origine a ministresei turismului, la o şedinţă. După ce s-a terminat partea plicticoasă, îmi dau seama că mi-e cam foame şi zic să merg să mănânc ceva. Intru într-un restaurant. Destul de normal, la prima vedere. Un chelnăr mă întâmpină cu meniul. Comand. Îmi aduce într-un timp hai să-i spunem rezonabil. Mâncarea este ok. Termin şi dau să plec. Îl chem să-mi facă nota şi să plătesc. Fără să clipească spune x lei. În fine, o sumă fixă. Măi să fie, zic. Aşa rotund... Ce chestie! Vita aia din tigaie nu a cântărit şi ea, aşa, cu puţină virgulă. Mă uit la el în boului (de chelnăr) şi îi cer bonul. Ei, la partea asta cred că nu s-a aşteptat. Dă să-l caute. Evident că nu-l găseşte. Mă ţine aşa vreo cinci minute. Doar, doar plec şi zic că n-am nevoie. Deja eram sigur că a încercat să mă tragă în piept. Apare, într-un final, cu el şi cu restul. Evident, şi cu scuzele tâmpite că a încurcat bonurile, că parcă altă comandă era cât mi-a spus mie, că... În fine. Îi iau bonul din mână, restul de asemenea, înjur în gând servirea şi stilul idiot de a băga mâna în buzunarul clientului, patronul de asemenea că nu l-a învăţat cum să fure mai cu tact, apoi plec. Cu gustul amar al gestului şi promisiunea fermă de a nu mai călca vreodată în locul acela. Probabil şi el mă înjura la el. Un fel de: „al dracu’, s-a pus calicu’ să mă verifice, nu putea lăsa şi el ceva”.
Dacă aş fi fost un străin în vizită în România şi păţeam asta, sigur nu aş mai fi călcat prea curând pe aici.
Am fost în câteva ţări din jurul nostru. În Grecia, Ungaria şi Croaţia, spre exemplu, restaurantele aveau meniurile afişate afară, la intrare. Că erau mai ieftine sau mai scumpe, ştiai ce te aşteaptă în restaurant. Oricum, nu mi s-a întâmplat să regret că am intrat şi nici nu am ieşit înjurând chelnărul. La noi, este a doua oară anul acesta când îmi vine să zic că era mai bună mâncarea de McDonald’s.
Cred că ar trebui să existe un soi de “poliţie” a restaurantelor şi hotelurilor. Nu publică, nu a statului, pentru că scopul nu este să dea amenzi; nu trebuie să sancţioneze cineva pecuniar nesimţirea, proasta creştere şi servirea de calitate îndoielnică. De o altfel de “poliţie” ar fi nevoie, una care să facă o reclamă atât de negativă încât patronul unui restaurant prins cu mâţa-n sac să rămână singur, cu angajaţii săi, să se servească unii pe alţii şi să-i intre în local doar muştele.
Poate aşa am avea parte de servire de calitate, de chelnări şi barmani profesionişti, cu zâmbetul pe buze, şi la Mariott şi la un restaurant oarecare. Fie el de la Buzău, Arad sau aiurea. Şi poate tot aşa, turiştii care ne vor trece pragul vor spune: “Da, vom reveni cu siguranţă pe la voi!”
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu